Pianistul

35
927

Anul 2014. Eram în tren, mă întorceam de la un eveniment pe care-l susținusem în Sighetu Marmației, unul dintre ultimele, de altfel, antepenultimul mai exact, când am primit instrumentalul piesei despre care vă voi vorbi astăzi. Ador să călătoresc cu trenul, în special noaptea. Ador să-mi simt pulsul în glasul roților lui, acompaniat de singura simfonie care nu a fost și nu va fi scrisă niciodată, pentru că nu poate fi scrisă și / sau interpretată, ci doar ascultată: Liniștea. Îmi savuram vacanța oferită de tren, adică paisprezece ore care reprezentau distanța parcursă între Sighet și București, sfidând în armonie cu mine însumi normele impuse ori sugerate de societatea contemporană.

Poate că și aceasta înfățișează un temei pentru care ador trenul, faptul că, de fiecare dată când mă însoțește într-o drumeție, pentru că nu-l privesc ca pe un simplu mijloc de transport, ci ca pe tovarăș de drum, trăiesc cu senzația că ne vom despărți în epoci diferite, nu doar în diverse gări. Îmi alimentez de fiecare dată speranța că, mă va lăsa în gara epocii din care vin, întrucât în compania lui simt, realmente, că nu călătoresc între gările acestei ere. Și, deși el m-a învățat că indiferent de stația la care aș coborî voi regăsi mereu aceiași oameni, chiar dacă epoca ar fi diferită, eu m-am prefăcut că nu pricep, numai din dorința de a-l revedea și de a nu-l înlocui cu o simplă mașină cu patru roți care nu-mi spune nicio poveste. Am înfăptuit acest lucru, într-adevăr, dar sunt convins că, el știe că nu l-am trădat pentru o cutie din fier dotată cu volan și scaune pe care, între noi fie vorba, nu-mi face mare plăcere s-o conduc. Nici nu-mi displace, ce-i drept, o fac din convenabilitate.

Trenul nu suferă pentru că eu am permis de conducere, eu sufăr pentru că am permis automatizarea trenului, prin (ne)fireasca mea prezență în colectivitatea modernă. Drept urmare, lui nu i se mai pot deschide ușile în timpul mersului, eu nu mai pot savura o țigară lăsându-mi părul în bătaia vantulului, noi nu mai putem închina o sticlă cu oarece în cinstea prieteniei noastre, sindrofia rămânând să se desfășoare doar în gări, unde îi pot deschide ușile printr-o apăsare pe buton. Iar lui, asemeni mie, nu-i place bairamul cu „oarecinii” gărilor de nicăieri și, în consecință , am fost nevoiți să rărim întâlnirile.

Schimb macazul, așa cum același biet tren m-a învățat și mă reîntorc la conceptul „Pianistului”; Revenind, în tren fiind, nu în trending, căci altfel n-ar mai fi fost dragoste la prima audiție, ci dispreț pentru propria compoziție, am știut titlul piesei exact la două măsuri după momentul în care am dat play. Make îmi trimisese câteva instrumentale, întrucât el colabora cu diverși producători, mi-au plăcut toate, dar numai acesta m-a fascinat, efectiv, aveam toată piesa în minte, singura mea slujbă se rezuma la transcrierea ei pe o coală de hârtie.

Apoi mi-am subliniat ideile principale, pe baza cărora urma să construiesc. Le-am dezvoltat, bineînțeles că n-a fost suficientă doar o coală, le-am șlefuit prin tăieturi și ștersături aplicate hârtiei, am definitivat forma finală și am încheiat procesul, unde altundeva decât în studio, unde am înregistrat-o. Urma să apară pe albumul omonim, întrucât piesa „Pianistul” i-ar fi dat titlul, numai că, așa cum socoteala din târg nu se potrivește cu cea de acasă, albumul n-a mai fost concretizat. Acesta este, de altfel, motivul apariției „Neaparutelor”, integrarea într-un album a pieselor care, din diverse cauze, n-au apărut pe niciun material discografic propriu.

Pianistul ești tu, cel care ascultă, lucru pe care îl ascund în prima parte a piesei , dezvăluindu-l în versul care încheie ultima strofă: „Bucăți din tine într-un puzzle compun Pianistul, formează-l”. E despre potențialul pe care fiecare individ îl are, sunt convins că Divinitatea nu e discriminatorie, că împarte tuturor din infinita ei energie, însă, ori nu descoperim, ori nu acordăm importanță, ori nu știm cum să valorificăm ceea ce primim. Îmi vine în minte replica lui De Niro, din unul dintre filmele mele preferate, „Poveste Din Bronx”: „Nu există păcat mai mare decât talentul irosit”.

Iar talentul nu se irosește numai prin vicii și desfrâu, îl poți irosi la fel de bine ignorându-l sau necultivându-l. Talentul reprezintă pământul fertil pe care noi trebuie să-l muncim, să-l însămânțăm, să-l îngrijim, răbdători, iar la final să-i culegem roadele. Și ce roade să-i culegem dacă nu urmăm procesul firesc? Ignorându-ne pe noi înșine e o altă formă de irosire, acționând contrar sentimentelor noastre și ocupându-ne cu lucruri care nu ne fac plăcere, în schimbul confortului material.

Lucrând zece ore pe zi la un birou, sau în altă parte, mintea este acaparată de problemele destinate exclusiv serviciului respectiv, dezvoltarea personală picând pe plan secund. Și atunci? De ce ne mai mirăm că suntem nefericiți, câtă vreme nu alocam importanță propriei vocatii, ci ne îndeletnicim cu lucruri pe care în alte circumstanțe la urâm, doar de dragul siguranței financiare?

Talentul nu e degeaba, el ne poate asigura traiul, numai că necesesita implicare, investiție. Știu, mulți spun: „Mai stau un an, cât să-mi achit datoriile, apoi îmi dau demisia și, în sfârșit, o să mă ocup de aptitudinile mele”.
Fals, dacă vrei să-ți înaintezi demisia, fă-o acum, cât timp ai datorii mici. Și vei găsi o soluție. Peste un an datoriile tale vor fi mult mai mari, fiindcă așa funcționează sistemul companiilor angajatoare, machiază dependența cu speranța, iar tu îți vei spune că mai rămâi un an, și încă un an, și încă un an, și încă un an… până la vârsta pensionării.
Și, atunci, când vei privi înapoi, analizându-ți parcursul și pregătindu-te pentru încheierea socotelilor finale cu viața, vei fi copleșit de regrete.

Vei constata că, un ratat nu însemnă un om sărac, așa cum probabil considerasei până în momentul respectiv, ci omul care a întârziat la întâlnirea cu propriul său destin. Poți fi un Ratat, cu „R” mare, chiar având o situație materială înfloritoare.
N-am intenționat să rimez, o simplă întâmplare…

În încheiere, doresc să-mi exprim regretul provocat de plecarea domnului Ilie Balaci, indiscutabil, unul dintre cei mai mari Pianiști ai sportului rege, din toate timpurile. Dacă aș putea să-i transmit ceva în aceste momente, i-aș spune că trecerea de viața terestră a fost singurul dribling al dumnealui care nu mi-a plăcut. Drum lin spre casă, domnule Balaci!

35 COMENTARII

  1. Am avut sentimentul că citesc câteva fragmente din cea mai bună carte scrisă vreodată. Este plăcut să citești gândurile unui om care și le exprimă atât de poetic, iar eu mă declar mai mult decât bucuroasă că am șansa să mă bucur de ele.

  2. „Vă spun sincer că regret şi acum că nu am apucat să joc la Rapid, măcar spre finalul carierei. Aş fi devenit idolul lor, după doar câteva meciuri Podul Grant ar fi fost al meu! Nici nu vă daţi seama cât de important este să ai publicul aproape, iar fanii rapidişti merită tot respectul meu. Despre cei ai Craiovei, vă daţi seama că nici nu mai e cazul să vorbesc”.
    #IlieBalaci

  3. Foarte bine zis maestre.. talentul trebuie framantat cu multa truda.. am si eu sa zic asa „talentul” de a scrie versuri.. si incerc si eu sa dau pe beat.. doar ca nu stiu unde o sa ajung,ca nu prea pot oferi calitate.. cauze financiare si alte cele.. facand abstractie de asta..voiam sa stiu de ce e scos de pe canal sectiunea de comentarii? Multa pace si multa sanatate!

    • @Valentin T, daca simti ca ai talentul de-a scrie si de-a interpreta, continua sa faci asta, vei afla mai tarziu unde iti este destinatia.
      Am inchis sectiunea de comentarii de pe YouTube pentru ca, imi doresc sa dialogam aici, in cadru mai restrans, pentru a putea raspunde fiecarui om in parte.

  4. Ascult cu plăcere piesele tale („Pianistul” e una dintre preferatele mele).
    Când am auzit prima dată „Autistul” am rămas mascat, pur și simplu mi-a intrat la suflet (eu eram cel despre care se vorbea în piesă) și eram sigur că n-o să mai existe piesă de rap (și nu numai) care s-o egaleze. După ceva vreme, am descoperit „Proces de conștiință”. Iară vorbeai despre mine în piesa aceea. Sublim. Pentru o vreme, „Autistul” a trecut pe locul doi în topul preferințelor mele (ambele îmi plac la fel de mult acum). Chiar dacă mai sunt piese care-mi plac extrem de mult de la tine, încă aștept o piesă care să ridice pielea pe mine (precum cele două).
    Din păcate, nou stil (adoptat cu ultimul album) nu prea e pe placul meu. Nu mai e Rappa pe care l-am descoperit eu, Rappa care cânta, într-un anume mod, despre fiecare dintre noi. Dar nu contează, respectul rămâne la cote înalte (chiar dacă ești rapidist 🙂 ) și îți doresc numai succes. Și încă aștept notificarea cu piesa care să mă pună-n cap. Baftă!

    • Iti multumesc pentru mesaj, @REC! Imi doresc ca notificarea de care mi-ai scris sa se intample cat mai curand. Cat despre noul stil adoptat, nu esti singurul care are aceasta parere. In timp, daca voi va veti dori sa revin la vechiul stil, o voi face negresit. Albumul de care vorbesti a fost conceput pentru acea interpretare, care sa evidentieze mesajul, nu calitatile mele vocale. Respectul e reciproc, numai bine!

  5. Cred ca esti cel mai tare profesor al meu, am 21 de ani si sunt mandru ca ai ajuns la mine, imi place ce faci cu arta ta! Multa pace si fericire! Multa lume ar trebui sa citeasca si sa asculte ce spui. Mi-ar face mare placere sa ne intalnim in viata reala. As vrea sa te intreb ceva despre o piesa, sunt tare curios de raspuns si as avea nevoie sa-l aflu, sa ma eliberez de aceasta intrebare. O sa-ti scriu in privat care este. Numai bine! 🙂

    • @Luk, nu ma consider un profesor, ci un elev silitor care impartaseste la randul lui altor elevi din ceea ce descopera.
      Imi poti trimite intrebarea pe mail, desigur. Pace si fericire, de asemenea, iti multumesc pentru mesaj.

    • @Butnarasu Luca, prima data a fost publicata cu titlul in engleza pe canalul Makevelli Records, intrucat urma sa fie promovata pe unele site-uri din Statele Unite. Iar motivul pentru care a aparut pe „Neapărutele” l-am scris in articol.

  6. Chiar iti sunt recunoscator ca am crescut cu muzica ta si cu acest gen de muzica, chiar imi place conceptul de site pentru dialogarea cu oamenii Pace!!

  7. Hehe, cate replay-uri am dat la melodia asta, pe canalul lui Make… Nu-i nimic, o ascult si aici :)) e una dintre cele mai bune ale tale. Versurile, beat-ul, flowul… Nota 10 !

  8. Pot spune doar ca ai mare dreptate. Am 17 ani si simt ca imi pare rau ,de ce mai exact?, fiindca mai am putin si imi pierd marea iubire aceasta fiind copilaria. Am lasat-o de isbeliste, am lasat-o sa moara , ne stiind ca atunci cand nu o voi mai avea voi regreta. Si ce e cel mai rau e ca nu mi-a zis nimeni ca va fi asa, eu trebuia sa imi dau singur seama . Pot spune ca asa e si in viata : stai si astepti sa treaca si cand esti aproape de sfarsit regreti. Te ascult de un an si pot spune ca de atunci viata mea sa schimbat. Voi trai fiecare zi ca pe ultima fiindca stiu ca viitorul este imprevizibil si prezentul este totul . Un om zice: ,, Nu taiesti ieri , nu traiesti maine ,ci traiesti azi”.
    Mult suces in continuare! #respect

    • N-are de ce sa-ti para rau, Marius, fiecare etapa a vietii e fascinanta si are sarcina de-a ne pregati pentru urmatoarea, urmatoarea pentru urmatoarea si tot asa. Regrete vor exista tot timpul, indiferent de caile pe care le alegem. Ceea ce e bine, intrucat daca ne punem intrebari insemna ca ne si raspundem, de unde rezulta ca gandim, ceea ce ne ofera garantia existentei.

LĂSAȚI UN MESAJ